Ieri am aflat că domnul meu profesor de sport, domnul Dantz, ne-a părăsit, veste ce m-a întristat…
Însă… toată ziua de astăzi am zâmbit. M-am tot gândit la domnul profesor și mi-am amintit de multe situații cu dânsul, de o perioada frumoasă a liceului, de echipa de baschet. În acea perioadă de început de 2000, exista la Buhuși o comunitate considerabilă de oameni care jucau baschet. Zilnic. În mijlocul acestei comunități a fost domnul profesor Dantz. Știu că performanța a făcut-o cu handbalul, dar nu pot descrie în cuvinte cât de important a fost pentru noi că a existat o echipă de Baschet a liceului, a orașului. Să joci pentru o echipă… cu antrenamente, cu echipament. Era ceva atât de mare, de important, dormeam cu mingea în pat înainte de meci, nu mâncam de emoții, eram uniți și ne plăcea jocul de baschet… și domnul Dantz a fost nucleul acestei mișcări.
Prima dată m-a chemat la dânsul prin clasa a 7-a să-mi dea o carte despre baschet. A spus că nu arunc corect și că trebuie să învăț din carte. Având în vedere nivelul la care domnul profesor a antrenat, realizez câtă răbdare a avut dânsul cu noi… Eram cu toții cam praștie la început, dar aveam mult drag de joc. Am mers la meciuri în deplasare. Am primit și vizite. Puține, nu era ca acum să te deplasezi ușor… Eram în calsa a 10-a, cam prin 2001 și aveam meci la Bacău într-un fel de turneu județean. Am mers toți cu primul maxi din oraș. Primul. Era un Wolsvagen dubiță și avea pe mijloc băncuțe de lemn… cu cergă de aia de la țară, din cordele. Am luat bătaie cu 53 la 7 de la cine? de la echipa liceului Sportiv. „Cei mai gigantici” elevi de clasa a 10-a pe care îi văzusem noi. Vreodată! Trebuia să existe o lege ca elevii de clasa a 10-a de peste 2 m să nu aibe voie să joace.
Eram așa fericiți că jucăm și noi undeva…
Parcă-l aud pe domnul profesor la antrenamente: „Teo!, nu așa se prinde mingea!”, sau „dacă driblezi ori ești deștept, ori ești prost!”, sau „te retragi cu fața la minge, cu fața la minge!”, „Unde ești pe teren? unde sunt coechipierii pe teren! asta trebuie să știi mereu!”, „ia și du-te”, „Paravan și-o dai cu panoul”, „învață să bați mingea înainte de a o da printre picioare”… Ce vremuri… Câte amintiri, câte povești cu domnul profesor…
Douăzeci de ani mai târziu, domnul profesor m-a invitat se refacem echipa de old boys pentru un meci „demonstrativ” împotriva echipa liceului din acel an. A fost super să intrăm din nou pe teren. Puțini din vechea gașcă, dar domnul profesor era din nou la banca noastră. A fost un sentiment super! Nu doar pentru mine, momentele cu echipa de baschet au fost printre cele mai frumoase din liceu și asta datorăm domnul profesor Dantz.
Mă întâlneam cu domnul profesor întâmplător pe stradă și vorbeam ca babele, câte o oră. Povesteam de cărți, documente pe la care le descoperise, despre actori, despre doamna Rață, profa mea de la facultate… Atât de multe amintiri frumoase legate de un om. Sunt fericit că a fost în viața mea și îmi voi aminti mereu cu plăcere, bucurie, zâmbet, nostalgie de dânsul. Domnul Dantz a fost pentru mine în baschet ce a fost doamna Dantz pentru sora mea și multe alte fete la handbal. O minunata antrenoare de junioare doamna profesoara Dantz. Super doamnă!
Am citit săptămâna trecută un citat ce cred că se potrivește(?): „Odată cu dispariția sa, am pierdut un univers”. Putem spune și noi că am pierdut un univers, universul profesorului Dantz. Dar cred că am și câștigat! Toți am câștigat o bucățică din acel univers când l-am cunoscut. Acum s-a format un alt univers, Universul amintirilor și al zâmbetelor.
Maestre, mulțumesc pentru cartea cu Ogășanu. Sunteți pentru mine, în sport, ce este Ogășanu în teatru. Un maestru.
Pozele sunt din sertarul cu amintiri. Sper că vechea gașcă să se regăzească în ele. Vă salut!
