Munikipiul Buhusi

Un articol al publicației Ziarul de Bacău (e acea publicație care face articole cu reclamă la videochatiste) a făcut vâlvă astăzi în mediul online băcăuan. Articolul de AICI spune că Ateneu, revista ce se ocupă de cultură în județ, are buget de la stat de 100.000 de euro anual și 9 angajați, dar se zbate în anonimat.

Interesat de subiect, am citit articolul și aș vrea să menționez câteva aspecte în calitate de cititor al revistei, dar și de deținător de publicație în online. Articolul este vădit tendențios. Să te miri că o publicație de cultură este finanțată de la bugetul de stat este de-a dreptul infantil. Dacă nu ar fi existat finanțări publice sau diverși mecena, nu am mai fi avut nici zece procente din ce numim noi artă sau cultură la nivel global. Sau voi credeți că Mozart trăia din dedicații la prăduitori, sau că da Vinci sculpta porți la interlopi ca să trăiască?

Arta și cultura trebuie finanțate. Asta este fără de tăgadă. Ce mi se pare interesant de comentat este atitudinea doamnei director Carmen Mihalache care a răspuns la câteva întrebări corecte ale publicației Ziarul de Bacău.

Doamna Mihalache spune că salarii sunt mici, așa este, sunt mici pentru că sunt mulți redactori. Numărul de redactori de la Ateneu este egal cu numărul de redactori de la restul publicațiilor la un loc, aș presupune.

Doamna Mihalache nu pare deloc afectată de faptul că pagina de Facebook a instituției are doar 1400 de aprecieri. Fraților, eu citesc ce scrie doamna Mihalache și sunt fanul ei, scrie foarte bine despre teatru, dar mi se pare inacceptabil ca un articol scris de mine despre o piesă de teatru de la Bacău să aibe mai mulți cititori decât un articol al dânsei. Modul în care generația dânsei și majoritatea oamenilor de cultură din Bacău se raportează la mediul online dovedește că nu sunt în pas cu timpurile. Nu ai cum să ai 1400 de aprecieri la o revistă de face anul acesta 100 de ani. Dar ce plan managerial ai? Sau ai avut vreodată un plan? Mi se pare absurd să vii atât de senin să spui că nu îți pasă. Că tu te adresezi cui? Posterității? Ateneu e o revistă ok, dar să nu ne iluzionăm că face găuri în cer. Deci dacă nu e citită acum, nu va fi citită nici peste zece ani…

Bugetul de 100.000 de euro este problema ziarului de Bacău dar bugetul, după părerea mea, este mic dacă revista ar avea ce îi trebuie. Dar cu 9 angajați, nu ai cum să faci performanță cu 100k de euro. Este foarte puțin.

În plus, dezinteresul și autosuficiența cu care răspunde doamna Carmen Mihalache la întrebări mă dezarmează. Pare un soi: „ziua trece, leafa merge”. Sau: „dacă a mers până acum, merge și în continuare…” cam asta e atitudinea. O atitudine eronată și total contraproductivă. Există instituții de cultură care au performanțe Extraordinare și fac profit cum este Ateneul Iași care cumpără cu banii din profit alte clădiri. Nu zic că revista Ateneu ar trebui să facă profit dar nici să sugă de la stat bani și să se lamenteze în bula intelectuală a Bacăului fără niciun plan. Revista Ateneu este încremenită în proiect, a rămas la stadiul de acum 100 de ani și acolo vrea să fie și în următorii ani. Câtă lume din Bacău a auzit de revistă aceasta, d-apoi să mai și citească? Asta spune multe…

Revista este susținută financiar de către Consiliul Județean, adică de PSD care știm cum numește directorii… Există atât de multe soluții de a transforma această revistă dintr-o anonimă pe care o citim 20 de amărâți, într-un far călăuzitor, un etalon cultural. Dar… se dorește asta?

Cred că este singura instituție unde mi-ar plăcea să concurez la post de director (aș avea șanse zero) pentru că mi-ar plăcea să transform ceva mort în ceva viu. Reformă și revoluție păstrând esența culturală dar cu adresabilitate mai mare și notorietate în județ și apoi la nivel național. Se poate dacă s-ar dori asta.

Acum că am deranjat și culturnicii băcăuani, revenim la programul normal. Sper să mă mai salute membrii echipei cu care am (sau aveam până la acest articol) o relație bună.

Am luat parte și eu la înmormântarea preotului Constantin Puiu. A fost foarte multa multă, peste 1000 de oameni, ceea ce arată cât de iubit a fost de oameni. Multi preoți, peste 33 am numărat eu, ceea ce a dat un aer aparte slujbei… Nu am mai văzut așa multi preoți la Buhuși iar în curtea bisericii ziceai că este Paștele și toți așteptam să iasă cu lumina.

La stâlpi a fost prezent IPS Ioachim Băcăuanul, care a avut un cuvânt frumos. La fel de frumos a și scris despre preotul Puiu Constantin pe pagina de internet a protoieriei: https://protoieriabacau.ro/preotul-breahna-puiu…/

Mă intrigă diferența aceasta între cum a fost tratat preotul Puiu când era în viață și cum e tratat după moarte. Când era în viață, același IPS Ioachim o contribuit la o decizie prin care preotul Puiu era retrogradat din preot paroh, în preot slujitor si a fost adus al preot (popă) in loc. Atașez articol cu datele concrete:

https://ziaruldebacau.ro/revolta-bisericeasca

Nu vi se pare ușor ipocrit că acum se deplânge moartea unui om după ce în timpul vieții nu te-ai îngrijit de el? În aceeași măsură l-am văzut pe primar la înmormântare, cel care face parte din adunarea eparhială a arhiepiscopiei, are și funcție, este raportor la comisia juridica… Nu a luat NICIO atitudine Nimeni când preotul Puiu a fost înlăturat și apoi pensionat cu forța. Acum, aceeași oameni deplâng moartea acestui om cu mină de sfânt. Erau toți așa de îndurerați la poză în primul rând, sa-i vadă oamenii… repet, cred că e ușor ipocrit.

Oamenii nu sunt așa creduli sau prostuți precum ne cred „ei”. Cei prezenți știu exact cum s-au întâmplat lucrurile…

A luat cuvântul și IPS Teodosie, venit de la Constanța pentru înmormântare… Nu sunt un fan al excentricului prelat, dar prezența sa, predica de la final înduioșătoare, nu au rămas fără ecou. S-a văzut asta când IPS a ieșit din biserică și a fost înconjurat de oameni.

Fraților, concluzia mea este următoarea: nu ar fi mai normal sa ne prețuim oamenii din timpul vieții și nu după ce au plecat dintre noi? Cat trăiesc îi ignorăm, ne facem că nu vedem abuzurile și apoi plângem la înmormântare și ne afișăm atâta de afectați… Ipocrizie?

Am auzit astăzi o vorbă interesantă de la o cetățean „dacă astăzi sunt creștin, este datorita preotului Puiu care m-a atras spre biserică”. Câți preoți mai au aceasta magnet? Câți preoți, in ziua de azi, mai sunt așa iubiți? Oare nu ar fi ocazia perfectă, in semn de reparație morală, sa acordam, post mortem, titlul de cetățean de onoare acestui om? Nu cred că și-ar fi dorit acest titlul pentru că era un om modest, dar pentru faptul că a mișcat atât de tare un întreg oraș, consider că e pe deplin meritată o astfel de minimă recunoaștere.

Am mai avut astfel de propuneri față de oameni care erau în viața și primarul a acceptat 1 din 3 propuneri. La celelalte mi-a răspuns în scris „mă voi gândi”. Asta acum 3 ani. De 3 ani se gândește. Daca se gândește mult, eu cred că putem face și o petiție cu semnături. Ceva trebuie făcut pentru o minimă reparație morală pentru preotul care astăzi a fost condus pe ultimul drum.

Preot Puiu Constantin Breahnă – Cetățean de Onoare al localității Buhuși.

În cele 4 decenii de viață, la Buhuși am locuit pe strada Tineretului, chiar la statuie acolo, pe strada Republicii, lângă bibliotecă și pe strada Florilor. Deci am viețuit pe 3 străzi diferite și pe fiecare stradă pe care am locuit am avut o problemă aparent banală: praful. Ca astmatic, vă pot spune că deși pare o problemă banală, nu este… De când nu mai locuiesc la Buhuși, folosesc mai puțin inhalatorul deoarece am parte de mai puțin praf inhalat.

Praful de pe străzi, cel care se vede pe mașina din poza 1, este același praf pe care îl inhalăm zilnic și reprezintă un pericol pentru sănătatea noastră. Nu sunt medic, nu am o expunere exhaustivă, pot spune pe baza experiențelor mele, empiric, faptul că acest praf este mult mai grav și trebuie luat mai în serios.

Problema prafului nu este actuală, este o problemă mai veche. Nici șantierele (începute și abandonate) din Buhuși nu ajută deoarece se ia noroi pe roți și se depune pe străzi, vine căldura, se usucă și așa avem plămânii plini. Iar dacă scoatem rufele la uscat e și mai și. Dacă ne uităm pe asfalt observăm o pâclă urâtă în tot orașul, asfaltul nu e negru, e maro… este este plin de mâl, de noroi și… ce credeți că se va întâmpla când dă căldura?

Vara, când dă verdeața și mai dă și o ploaie, se mai spală orașul. Un soi de autoregenerare a orașului, parțială. de aceea când plouă noi nu avem pe străzi apă de ploaie ci mici fluvii maro cu apă mâloasă…

Dar soluția aceasta pe bază de apă de ploaie și copaci va exista atât timp cât vom avea copaci. Poza 2 ne prezintă modul în care sunt „curățați” copacii în oraș… Nu mă pricep, probabil așa trebuie, dar observ un trend la Buhuși, un trend ”anti copaci”. Cu toții știm câți copaci erau în anii 90, cum arăta, spre exemplu, Nicolae Bălcescu… Sau alte zone verzi..

Acum 20-30 de ani, orașul era supranumit „orașul-parc”. Era atât de mult verde că aveai senzația că ești într-un parc ce începe la gară, treceai pe lângă păduricea Rădulița, apoi tei, magnolii etc. Veneau rude pe la noi și dormeau așa bine pentru că le ziceam „ei, e aerul mai curat, de aceea vă odihniți așa bine..”. Probabil asta era avantajul orașului: „noi nu avem poluare, trăim mai curat”. Aveam fabrica ce angaja 10.000 de oameni dar aerul era mai curat, un paradox, nu?

Dacă ne uităm ce trafic avem în 2025, cumulat cu praf, noxe și un pic de nămol… am spune că am pierdut acest avantaj al orașului „mic și curat cu aer de munte”. Nu văd nicio diferență între aerul poluat la amiază din Bacău sau Buhuși. Poate că la Buhuși e puțin mai mult praf.

Nu știu dacă sunt soluții, nu mă pricep și nu vreau să mai stârnesc valuri. Doar constat, ca orice alt cetățean, că am pierdut de mult, încet dar sigur, aspectul unui oraș curat, cu aer pur și spații verzi atractive pentru locuit… Este un contrast imens între panseluțele proaspăt plantate și nămolul de pe străzi. Ușor anacronic. Ca o fată care se machiază dar nu e spălată pe față și se dă cu rimel peste puchini.

O fi bine, o fi rău?…

Recunosc, sunt un nostalgic incurabil! Mă uit cu mare drag la poze mai vechi, pe hârtie sau digitalizate, poze din anii 80, 90 sau chiar 2000, anii copilăriei mele, cei mai frumoși ani, cei petrecuți la Buhuși. Mă impresionează și mă bucură enorm să văd că sunt postate mai multe poze pe paginile orașului, poze alb negru cu sportivi și mă gândesc la sportivii, la talentele din perioada mea.

Am scos, din cutia cu amintiri, acestă poză cu echipa de fotbal de la Liceul „Ion Borcea”/Școala 4. Fraților, ce jucători, ce talente! Știu că a existat mereu o echipă de fotbal Textila, o echipă de fotbal cu nume mari, cu talente, dar eu mă raportez la cei pe care i-am prins eu când eram puști. Mi se păreau senzaționali de cum atingeau mingea. Frații Grigoraș, frații Gangan, talente! Gangan dădea vinclu de mijlocul terenului! Andrei Butuc avea torpile, nu picioare. Adrian Acatrinei „Mija”, „Jardel”, Bobec, Bitu (ceva mai târziu) etc… ce talente! Din mine și Tudorel sărea mingea ca din colțul scaunului, dar când atingeau mingea cei citați mai sus… se făcea loc. Se vedea talentul din cum puneau un stop, din cum se demarcau, driblau sau șutau.

Ei bine, poza aceasta cu echipa de fotbal are mai multe vedete ale fotbalului școlar de la finele anilor 90. Clar că îi vedeam ca pe niște titani cu ochii mei de copil, dar erau cu adevărat talente doar că au avut ghinionul de a fi talentele de care nu a avut nimeni nevoie. Mă uit la echipele de tineri de astăzi și nu vreau să fiu răutăcios, dar ei știu mai multă tactică decât și-au șlefuit talentul. Aleargă frumos, se demarcă dar… lipsește ceva și cred că are legătură cu locul în care generațiile anterioare ne întâlneam zilnic pentru fotbal: maidanul.

Exista un teren de fotbal pe care noi îl numeam „terenul de iarbă” în spatele școlii 4. Acolo mergeai oricând să joci, la fel și pe terenul de „pământ” care se afla unde este acum sala de sport de la liceu. Era un teren de baschet cu 2 coșuri și la dimensiuni corecte tot în acea zonă… Plus alte maidane, cele dintre blocuri. Toate erau pline de copii care se jucau de dimineața până seara. Ba chiar riscai să și se taie mingea… Acum suntem moderni, acum, dacă vrei să bați mingea poți DOAR la terenul de fotbal de la spital unde tre să fii la o echipă. Sau la Marginea. Nu mai există acel liant al copilăriei, acel loc unde să bați mingea cu regulile tale, unde să înveți o schemă, unde să te joci până apunea soarele, unde îți făceai prieteni…

Poate par un nostalgic după tinerețea mea. Poate! Dar perspectiva mea acum se schimbă deoarece mă gândesc unde duc eu copilul să se joace? Trebuie să planific cu alți părinți ca niște copii să se joace? Copilul nu mai are unde ieși la maidan să bată mingea.

La Bacău s-a dat un HCL și toate școlile au porțile deschise atfel că terenurile de sport sunt publice. Acolo merg copiii și se joacă. Cam mult ciment dar mai bine decât să stea în casă la PC și tabletă.

O consecință a dispariției maidanul este apariția unui număr mare (și în creștere) de copii obezi. În poza atașată vedeți vreunul plinuț? Eram toți slabi și nu doar de foame că unii din poze aveau carmangerie, aveau ce mânca:))) Eram slăbuți de la bătut mingea toată ziua pe maidan.

Cred că asta ar trebui să fie adevărata temă de campanie pentru 2028: o discuție despre viitor. Nu doar asfalt, că ăsta se pune la alegeri, e ok. Dar ce facem cu viitorul nostru, cu copiii? Îi restrângem la 2 parcuri micronice și un teren de fotbal? E nevoie de un plan serios, de o viziune astfel ca orice cartier să aibe „maidanul” lui, loc de joacă pentru toți!

Să știți că erau multe talente în acei ani. Multe! Din păcate Niciunul nu a ajuns la nivelul la care trebuia, la care talentul lor i-ar fi dus. A fost crunt să trăiești în România la început de 2000 când fabrica murise și toți erau șomeri. Ce echipă să te ia? Nu te lua nimeni! Am pierdut generații întregi de mega talente, depinde de noi cum va arăta viitorul sau vom trăi din amintirile maidanului.

PS: scuze pentru multele talente pe care nu le-am numit cum ar fi Roșcatu… și restul băieților. Să-mi fie cu iertare!