Tot aud în Buhuși promisiuni electorale că se vor construi blocuri, stadioane, complexe, parcuri… urmează autostrăzile suspendate. Pe hârtie și la promisiuni suntem Campioni mondial. La muncă e mai greu. Nu sunt in stare sa termine o stradă de 7 ani, dar se laudă că vor face orașe întregi… a început campania, e clar!
Din punctu meu de vedere, orașul este grav bolnav iar boala este „politrucism acut”. Este nevoie de o operație prin care să fie stârpită această tumoră beningă numită Zaharia. Cred că toți primarii mint, dar să te mintă public, în față, de față cu zeci de oameni, asta e oau!
Mii de buhușeni au plecat și nu se mai întorc acasă… nu se vor mai întoarce din cauza acestui politruc plăvan, acestui mincinos care promite dar nu este in stare de absolut nimic fără ca interesul să fie puțină campanie electorală. Cei care au rămas sunt blazați. Puțini, prea puțini realizează in ce mocirlă sunt ținuți de cel mai puturos primar din istoria acestui oraș. Cei ce rămân se mulțumesc să supraviețuiască de la o zi la alta prin glod, fără apă curentă și mințiți zilnic de către omul partidului unic.
Politrucul s-a folosit de scaunul pe care a aterizat din greșeală pentru a se răzbuna pe rivali, lovind in elevi, copii și oameni simpli fără milă dar mai ales.. fără scrupule. Un om fără inimă și fără Dumnezeu, care a descoperit biserica doar după ce a ajuns primar. Pupă orice icoană îi păstrează scaunul ce nu poate fi ținut mult, in primul, din cauza vârstei.
ORICE om va veni după acest primar va fi o schimbare în bine deoarece toată ura si frustrarea acestui mic, mic om.. toate acestea vor pleca odată cu el și va fi un nou inceput. Se va incheia, în sfârșit, o etapă neagră a Buhușiului numită hegemonia Turcea-Zaharia… doi penali, anchetați în același dosar, au loc doar în negrele pagini de istorie.
Cred că eram în clasa a 3-a deci cam 1993 sau 1994… nu mai știu exact, dar era acum 30 de ani, știu sigur că eram în clasele primare când bunica mea Nuța, cea care m-a și crescut, mi-a spus într-o seară că dimineață ne trezim devreme pentru că vom merge la Mănăstirea Ciolpani. A doua zi, pe la 6, am plecat pe jos spre mănăstire… Era important pentru bunica să mergem în acea zi deoarece era Pogorârea Sf. Duh sau Rusaliile, deci o zi de sărbătoare aparte.
Ajunși la Ciolpani, am rămas impresionat de dimensiunea mănăstirii… o biserica mică, mică.. din lemn. Era multă lume și toți stăteam afară. Eu am găsit loc undeva la umbră, lângă un mormânt cu gard de metal alb-crem. Bunica m-a pus să stau în genunchi și ascultam slujba unui preot cu barbă albă și lungă, iar bătrânul preot slujea din pragul bisericuței. Când a inceput partea specială a slujbei, bunica mi-a atras atenția: „aici să te rogi să primești și tu har de foc”. Imi explicase că la acea sărbătoare ne amintim de momentul în care apostolii au primit darul de a vorbi in limbile pământului. Si că, dacă ma rog, voi primi și eu un talant. Cum stăteam în genunchi, cu ochii inschiși și ascultam slujba bătrânului preot ce nu avea microfoane sau boxe, la acea bisericuță de lemn, îmi imaginam cum se coboară peste noi niște limbi de foc, de sus, din ceruri și ne sfințesc pe toți acolo, printre morminte. Am deschis ochii și am vazut cum ninge… era cald, foarte cald și totuși, în acel moment, fix în acel moment, a început să ningă cu petale albe. Copacii infloriți iși scuturau petalele si totul părea aievea, părea ca o minune pe care mi-o imaginam. Sau poate o imagine de film japonez… sau nu știu ce era în acea adiere a vântului… Dar nu era imaginație, era suprarealismul unui moment în care am simțit că Dumnezeu ne ascultă, că acel preot foarte bătrân avea un har aparte. Când slujba s-a oprit, s-au oprit și copacii din binecuvântarea lor. Pe jos erau milioane de petale albe. Preotul a mai ținut o scurtă cuvântare în care ne-a explicat semnificația acelei zile și toți ne-am ridicat și… parcă totul fusese un vis. Doar petalele pe care călcam ne confirmau că totul chiar avusese loc.
Drumul de întoarcere a fost superb. Bunica m-a dus pe alt drum. Am coborat o pantă, o râpă de lângă mânăstire și am mers pe marginea unui pârâu, pârâul Bodesti, unde am întâlnit niște poienițe.. cum mi le imaginam pe cele descrise de Sadoveanu. Acolo am mancat, am aflat mai târziu că se numește picnic ce făceam noi acolo, pe păturică. Eram extrem de obosit de toate elementele senzoriale care mă bombardau și abia așteptam să ajung acasă și să las să intre in mine toate acele trairi, să le pot procesa și absorbi prin toți porii.
Nu am mai mers la Ciolpani mai bine de 25 de ani. După acești ani am revenit și am intrat să caut acea bisericuță de lemn. Dar nu se mai vedea. În jurul ei erau ziduri mari, de beton și piatră, „împodobite” hidos cu cioburi de sticla sus, pe metereze, ca la o carceră piteșteană. Am trecut de ziduri și am văzut schele și cum se construiește o nouă mănăstire lângă alta mai mică, adică era deja una de betoane și se contruia una și mai mare… O mînăstire, care era mai mult o catedrală, mare, din beton gri și fără petale… Peste tot era piatra rece si beton. La mănăstirea ajungeam acum cu mașina si totul era bine ingrădit, iar singura metoda de a intra era să suni la un clopot.
Din acel an, 2007 cred, nu am mai intrat la noua manastire Ciolpani. Am vrut să rămân cu acea amintire divina pe care am avut o cu bunica Nuța.
Documentându-mă pentru a scrie „Prima monografie a orașului Buhusi”, am aflat de ce acel deal, dar și mănăstirea și catunul poartă numele „Ciolpani”. Este numele sulițașului care acum mai bine de 400 de ani a intemeiat locașul de cult (1602) pe un vârf de deal unde adesea intalnești caprioare…
Am aflat, zilele acestea, că „autoritățile” locale doresc schimbarea numelui străzii din „Ciolpani” în „Arhimandrid Emilian”. O fi bine, o fi rău… nu știu. Știu sigur că numele Ciolpani e printre cele mai vechi câteva nume ale zonei printre care mai enumăr: Theodor Buhuși, Bodești sau Runcu.
În SUA, mișcarea „woke” cere schimbarea numelor, dărâmarea statuilor sau șteregea istorie ce nu convine convingerilor actuale (sau doctrinelor actuale). Se pare ca la noi avem parte de alt tip de miscare Woke, una în care încercăm să uitam de istorie pentru a face loc interesului local actual. Spun asta pentru ca singura dată când văd maicuțele de la Ciolpani în Buhuși este la alegeri, atunci când sunt aduse cu maxi taxi la Buhuși să voteze, ordonat și încolonat. Orice vot contează… dar cu ce preț.
Arhimandritul, cel care a plecat la cele veșnice acum 4 ani, nu poate fi întrebat dacă el vrea ca strada să nu mai fie denumită Ciolpani, așa cum este cunoscută de 400 de ani, ci să-i poarte numele… Modestia și pioșenia, zic eu, l-ar face să refuze. Nu vom ști asta niciodată. Ce știm este că Arhimandritul a fost persecutat de Securitate. Dar nici asta nu mai contează deoarece aceeași primărie a scos paragraful care nu dădea voie turnătorilor la securitate sau chiar torționarilor să fie denumite Cetățeni de Onoare. Noua mișcare woke de Buhuși funcționează.:)
Sunt, totuși, un fericit pentru că fac parte din generația care a prins mănăstirea Ciolpani atunci când ea era plină de har și mai puțin… privatizată.
După ce s-a terminat evenimentul, o doamnă (nu dau nume), îmi spune: „Acum ar trebui să scrii pe Munikipiu cum a fost, dar să scrii cum scrii tu…”. Cred că are dreptate, dacă tot scriu despre orice și pretind că sunt just, ar trebui să scriu la fel și despre evenimentul ăsta, ca și cum ar fi orice event, nu unul pe care l-am organizat. Așadar… schimb locul de scris ca Disney, pun pălăria pe cap și mângâi Globul de Cristal și scriu, ca și cum aș fi fost un simplu participant:
„Ieri, la Casa de Cultură „Elisabeta Bostan”, a avut loc un eveniment interesant, o seară de scurtmetraje românești și o lansare de scurtmetraj filmat în târg, acum ceva ani. Am primit o invitație și m-am prezentat la ora 18 la adresă, că neinvitat nu merg. De la intrare am fost întâmpinat de niște liceence cu ecusoane scrise de mână („Voluntar 3”) ce mi-au dat o broșură. Atât intrarea, cât și broșura, au fost moca ceea ce eu nu prea agreez, evenimentele gratuite sunt moartea artei dar mna, așa a decis, să fie primit! După ce am luat broșurica, am fost invitat să fac o poză lângă un panou cu o siglă.. cam sarakie, dar am făcut poza, mai ales că era puțină lume. Puțină lume și în sală. Pe film de scurtmetraj.. mai greuț.
Nu am reușit să număr bine dar aș aproxima sub 100 de oameni în sală, cu voluntari cu tot, cu organizatori și 3 pisici. S-a stins lumina la 18 si 10, nu prea îmi place lipsa de punctualitate, dar merge că și la București începe la și 20 pe motiv că „nu are lumea unde parca”. La început a vorbit organizatorul, Ștefan Zaharia. Se vedea că are emoții pentru că i s-au ridicat pantalonii peste gleznuțe, de-l bătea cu pietre Dănuța, dacă ar fi fost în sală. A explicat de organizatori și despre „Grupul de Acțiune” despre care nici acum nu am înțeles ce e, a spus cine face parte, dar nu am înțeles ce este mai exact. După scurta introducere au început și filmele. Am deschis fluturașul primit la ușă, era de fapt un Caiet Program cu cele 6 filme, o idee interesantă dar cam costisitoare pentru un public destul de mic. M-am uitat repede în sală, părea că au venit doar prietenii regizorului. Cred că și el a remarcat cine a venit și sigur i-a trecut la caiet ca „preteni”:)). De remarcat că nu erau așa mulți. Oare acum vreo 5 ani ar fi umplut sala? Nu vom afla niciodată.
Selecia de filme mi s-a părut ok, bine echilibrată. Nu prea apucai sa te plictisești că începea altul. Ceva copii gălăgioși pe sus dar nu îi auzeai că era sunetul foarte tare. Asta ca să se audă în spate, sonorizarea de cinema costă și sala oricum e cam mare pentru cinema. Poate dacă se termină Cinema-ul o sa fie și o sală de 200 de locuri acolo, gen Moinești – Lira. Om vedea.
Ca Munikipiu, filmul preferat a fost „Tuns, ras și Frezat”. Singura dramă din selecție. A fost răscolitor subiectul, mai ales în Casa de Cultură…
Ultimul din seria celor șase proiecții, a fost chiar lansarea, adică scurtmetrajul „Apelul”, cel mai scurt dintre ele, ca o pastilă despre fariseim cu un twist final de reflecție (ca să-l parafrazez pe actorul Vali). După film, pe scenă, pe o canapea cu o cusătură ruptă, s-au așezat în ordine: regizorul, cei doi actori (Vali și Delia) și sunetist/producătorul Andrei. A avut loc un soi de discuție care seamănă mai mult cu un podcast despre film. Fiecare a vorbit despre experiența de la filmarea scurtmetrajului „Apelul”, despre preferințe cinematografice, despre teatru (cei doi actori). Delia, actrița, nu semăna deloc cu fetița din film. Au trecut 4 ani de când a fost făcută înregistrarea și abia acum a fost lansat filmul. Oare de ce, asta nu a fost foarte bine explicat? De altfel, nici din public nu au fost întrebări – le-aș fi pus eu dar… Delia a făcut o impresie foarte bună, refreshing pentru tineretul actual. Interesantă a fost abordarea lui Andrei care a spus ceva simplu, punând punctul pe i: „investiți în tineri, în educație”.
Toate ca toate, fost o seară interesantă, cu aspecte interesante ca organizare, cu public mic și inimos. Un eveniment vizitat, din ce am văzut în sală, de mai mulți băcăuani care au sesizat unicitatea evenimentului: se lansa unul dintre puținele filme produse in județ (dacă nu singurul, după cum spunea și Andrei).
Dacă se mai fac astfel de evenimente, mă mai duc și o să completez și declarația 230, azi mă grăbeam.
