Ciolpani de ieri și de azi

Cred că eram în clasa a 3-a deci cam 1993 sau 1994… nu mai știu exact, dar era acum 30 de ani, știu sigur că eram în clasele primare când bunica mea Nuța, cea care m-a și crescut, mi-a spus într-o seară că dimineață ne trezim devreme pentru că vom merge la Mănăstirea Ciolpani. A doua zi, pe la 6, am plecat pe jos spre mănăstire… Era important pentru bunica să mergem în acea zi deoarece era Pogorârea Sf. Duh sau Rusaliile, deci o zi de sărbătoare aparte.

Ajunși la Ciolpani, am rămas impresionat de dimensiunea mănăstirii… o biserica mică, mică.. din lemn. Era multă lume și toți stăteam afară. Eu am găsit loc undeva la umbră, lângă un mormânt cu gard de metal alb-crem. Bunica m-a pus să stau în genunchi și ascultam slujba unui preot cu barbă albă și lungă, iar bătrânul preot slujea din pragul bisericuței. Când a inceput partea specială a slujbei, bunica mi-a atras atenția: „aici să te rogi să primești și tu har de foc”. Imi explicase că la acea sărbătoare ne amintim de momentul în care apostolii au primit darul de a vorbi in limbile pământului. Si că, dacă ma rog, voi primi și eu un talant. Cum stăteam în genunchi, cu ochii inschiși și ascultam slujba bătrânului preot ce nu avea microfoane sau boxe, la acea bisericuță de lemn, îmi imaginam cum se coboară peste noi niște limbi de foc, de sus, din ceruri și ne sfințesc pe toți acolo, printre morminte. Am deschis ochii și am vazut cum ninge… era cald, foarte cald și totuși, în acel moment, fix în acel moment, a început să ningă cu petale albe. Copacii infloriți iși scuturau petalele si totul părea aievea, părea ca o minune pe care mi-o imaginam. Sau poate o imagine de film japonez… sau nu știu ce era în acea adiere a vântului… Dar nu era imaginație, era suprarealismul unui moment în care am simțit că Dumnezeu ne ascultă, că acel preot foarte bătrân avea un har aparte. Când slujba s-a oprit, s-au oprit și copacii din binecuvântarea lor. Pe jos erau milioane de petale albe. Preotul a mai ținut o scurtă cuvântare în care ne-a explicat semnificația acelei zile și toți ne-am ridicat și… parcă totul fusese un vis. Doar petalele pe care călcam ne confirmau că totul chiar avusese loc.

Drumul de întoarcere a fost superb. Bunica m-a dus pe alt drum. Am coborat o pantă, o râpă de lângă mânăstire și am mers pe marginea unui pârâu, pârâul Bodesti, unde am întâlnit niște poienițe.. cum mi le imaginam pe cele descrise de Sadoveanu. Acolo am mancat, am aflat mai târziu că se numește picnic ce făceam noi acolo, pe păturică. Eram extrem de obosit de toate elementele senzoriale care mă bombardau și abia așteptam să ajung acasă și să las să intre in mine toate acele trairi, să le pot procesa și absorbi prin toți porii.

Nu am mai mers la Ciolpani mai bine de 25 de ani. După acești ani am revenit și am intrat să caut acea bisericuță de lemn. Dar nu se mai vedea. În jurul ei erau ziduri mari, de beton și piatră, „împodobite” hidos cu cioburi de sticla sus, pe metereze, ca la o carceră piteșteană. Am trecut de ziduri și am văzut schele și cum se construiește o nouă mănăstire lângă alta mai mică, adică era deja una de betoane și se contruia una și mai mare… O mînăstire, care era mai mult o catedrală, mare, din beton gri și fără petale… Peste tot era piatra rece si beton. La mănăstirea ajungeam acum cu mașina si totul era bine ingrădit, iar singura metoda de a intra era să suni la un clopot.

Din acel an, 2007 cred, nu am mai intrat la noua manastire Ciolpani. Am vrut să rămân cu acea amintire divina pe care am avut o cu bunica Nuța.

Documentându-mă pentru a scrie „Prima monografie a orașului Buhusi”, am aflat de ce acel deal, dar și mănăstirea și catunul poartă numele „Ciolpani”. Este numele sulițașului care acum mai bine de 400 de ani a intemeiat locașul de cult (1602) pe un vârf de deal unde adesea intalnești caprioare…

Am aflat, zilele acestea, că „autoritățile” locale doresc schimbarea numelui străzii din „Ciolpani” în „Arhimandrid Emilian”. O fi bine, o fi rău… nu știu. Știu sigur că numele Ciolpani e printre cele mai vechi câteva nume ale zonei printre care mai enumăr: Theodor Buhuși, Bodești sau Runcu.

În SUA, mișcarea „woke” cere schimbarea numelor, dărâmarea statuilor sau șteregea istorie ce nu convine convingerilor actuale (sau doctrinelor actuale). Se pare ca la noi avem parte de alt tip de miscare Woke, una în care încercăm să uitam de istorie pentru a face loc interesului local actual. Spun asta pentru ca singura dată când văd maicuțele de la Ciolpani în Buhuși este la alegeri, atunci când sunt aduse cu maxi taxi la Buhuși să voteze, ordonat și încolonat. Orice vot contează… dar cu ce preț.

Arhimandritul, cel care a plecat la cele veșnice acum 4 ani, nu poate fi întrebat dacă el vrea ca strada să nu mai fie denumită Ciolpani, așa cum este cunoscută de 400 de ani, ci să-i poarte numele… Modestia și pioșenia, zic eu, l-ar face să refuze. Nu vom ști asta niciodată. Ce știm este că Arhimandritul a fost persecutat de Securitate. Dar nici asta nu mai contează deoarece aceeași primărie a scos paragraful care nu dădea voie turnătorilor la securitate sau chiar torționarilor să fie denumite Cetățeni de Onoare. Noua mișcare woke de Buhuși funcționează.:)

Sunt, totuși, un fericit pentru că fac parte din generația care a prins mănăstirea Ciolpani atunci când ea era plină de har și mai puțin… privatizată.