Duminică, 7 martie, am fost la premiera piesei „Jurnal. Bacău”. Da, există un punct în titlu. Scenariul și Regia: Carmen Lidia Vidu, în distribuție avem pe: Viorel, Florina, Primarul, Eliza și pe tânăra Bianca.

Cronica de teatru, în general, este scrisă într-o bulă și se adresează altei bule. Până și mie îmi vine greu să citesc cronică de teatru pentru că folosește un anumit limbaj, de obicei tern și se adresează unui anumit public. Doar că eu scriu ca să comunic ceva, nu pentru a peria. Așadar, voi uita limbajul academico-somptuos de cronicar de teatru cu hainele găurite de molii și voi încerca o cronică sinceră și directă.

Pe scurt, piesa mi-a plăcut. M-a învățat o colegă să îmi iau din teatru ce îmi place. Din această „piesă” am avut ce-mi lua. Mi-am luat toate amintirile mele de actor. Toate trăirile din liceu și până am dat de scândura teatrului. Toate petrecerile între actori, toate bâlbele, visele, speranțele, toate uitate sau frânte de.. viață. Aceeași viață care a „tocit”, se vede, spiritul unor actori care povestesc cu atâta bucurie și melancolie despre viața lor pe scenă, în turnee, în cabină, în frig, în beznă, în foame. Am plâns ca un bebeluș când Florina a povestit despre spectacole sau când am citit scrisoarea fetei sale. Mi-a plăcut mult de Viorel care este natural, puternic și viril. Nu ar putea face reclama la Prostamol. Poate doar la Hell Energy drink, e vital, e viu! Un model.

Bianca Babașa a fost o surpriză pentru mine prin fragilitate, prin putere, prin povestea fără melodramă ci o poveste reală, a noastră, a moldovenilor mai cu seamă. Mama plecată la muncă, părinți talentați care muncesc pentru copiii lor. Emoționant!

Partea mai puțin emoționantă a fost la mijloc, atunci când mi-am amintit de o poezie pe care o recitam la grădiniță: Tractorul. Era „artă comunistă”. Simțeam că sut într-un tablou de Sabin Bălașa care-l imagina pe primarele cum va ridica România la noi culmi, la noi orizonturi, un cincinal în 4 ani și jumătate, o magistrală albastră… un potpuriu de imnuri înălțate întru slava unuia, singurului, salvatorului… Desigur că același discurs ar fi avut și Necula, dacă ar fi avut șansa în viață să apară într-o piesă de teatru. Doar că, dragii mei, într-o piesă în care se evocă istoria unui teatru prin istoria vieții actorilor săi, nu are ce căuta un vremelnic primar. Decât dacă e blocat în logica de campanie. Sau dacă este invitat de un director dornic de a servi. De a fi afabilă cu presiunea unui primar ce a declarat, pe scena teatrului, că „de formație sunt de dreapta și cred că teatrul trebuie să se autofinanțeze”. Da, acum îmi dau seama de ce Florina povestea că teatrul, în perioada comunistă, se autofinanța cu… ouă. Vindea ouă cu adaos de 10 bani sau ceva. De dreapta.

Despre discursul Elizei prefer să nu vorbesc. Sunt prea sincer și colocvial, discrepanțele din discursul ei m-ar provoca și nu e bine. Este, așa cum nu o recunoaște, omul compromisului. Iar această piesă este un compromis. Piesa își dorește, poate, să aducă în prim plan problema fațadei teatrului. Dar, în fapt, pune o întrebare: cum de am ajuns aici, public puțin și finanțare mică? Și tot piesa răspunde prin textul ei cum s-a ajuns aici: prin combinația de artă, sentiment, politică și servilism. Prin faptul că nu răspunde publicului care, așa cum ziceau și primii doi actori, „vor comedii”. Dar ne încăpățânăm să facem „artă”.. dar arta se întâmplă organic, din ce este sădit. Nu poți crește struguri la Polul Nord. Nu poți trăi din monodrame la Bacău.

Dar mi-a plăcut și recomand piesa tinerilor. Mai ales celor care fac teatru, să vadă niște actori, niște povești, texte faine. Cred că asta am intuit, ca actor, că a fost foarte greu să-ți spui povestea folosind cuvintele altui om, greu. Practic actorii își povesteau viața dar folosind cuvintele regizorului. Și mi-a plăcut enorm grafica video de pe fundal. Găselnița regizoarei de a scoate „în lumină” actorii la fiecare monolog căutând „albul” sau puritatea din poze/ilustrate/scrisuri/personaje a fost de bun augur. Mi-a plăcut toată această „scenografie video”.

Pun și afișul mai sus. Îmi place cum a fost cocoțată, pe teatru, Eliza. Îmi amintește de un domn din istorie care, parafrazat, ar zice „teatrul sunt io”. Drăguț. De văzut!